" Le mulţumesc profesorilor mei, adevăraţi, pentru ce m-au învăţat, că m-au sprijinit şi înţeles! Îi iubesc pe profesorii de la care mereu am primit un sfat, m-au ajutat să descopăr ceva. Sunt acei profesori, pe care i-am întâlnit nu numai eu, ci, cred, cu toţii. Ei ne învaţă că respectul se câştigă. Ei nu au probleme cu elevii. Profesorii mei încurajează personalitatea elevului şi spun mereu incredibil de bine: „Gândiţi!” Ei se „poartă” modest, nu suferă de „domnie”, sau „pupincurism”. Ei sunt oamenii care învaţă pe alţii (dar şi pentru sine) toată viaţa, din dorinţa de a cunoaşte, din plăcere. Ei sunt profesorii „cu chemare”, cum spunem unii.
Dascălilor pe care îi iubesc încerc să le arăt gândurile mele, de fiecare dată când pot. Şi uneori bucuria că-i văd sau că i-am întâlnit în viaţă îmi încearcă lacrimile.
Ca în fiecare domeniu de pe lumea aceasta se aplică zicala: „Nu există pădure fără uscăciuni!”. Pentru că sunt în rândul profesorilor persoane care fac de râsu’-plânsu’ breasla dascălilor şi induc societăţii o percepţie gri. Ipocrizia acestor „tipuri” atrage antipatia elevilor, dar şi a societăţii.
Aceste tipuri „pasează” toată vina oricărei situaţii neplăcute ba elevilor, ba conducerii şcolii, inspectoratului, ministerului, chiar şi lumii, fără să reflecte asupra sinelui măcar! Aceste „tipuri ipocrite” se cred zeităţi, mai importante decât istoria insãşi! Susţin că „formează caractere”. Dar cum fac asta?! Prin intrigi? Ipocrizie? Prin cultul personalităţii?!
Prin, citez: „Profesorul e profesor şi elevul este elev!”. Prin excluderea dialogului, a schimbului de opinii dintre elev şi profesor? Cum formează caractere? Cum le îndrumã? Cum şi iarăşi cum…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu